Scrie-i şi tu moşului o scrisoare deschisă. Fă-l de ruşine!

Dacă vrei să citeşti nişte scrisori amuzante adresate moşului, intră ➡ AICI. I-am scris şi eu, aştept să mi-o aprobe ielfii. Dacă mi-o aprobă pe ➡ asta, s-ar putea să mai scriu una, serioasă de data asta 😆

Pont furat de pe Twitter, printre RT-urile Ruxei. Mulţumesc şi lui Alex.

Anul ăsta şi pentru totdeauna, am hotărât!

Să nu mă intereseze ca înainte de Valentine’s Day să mă fac patrioată şi nu sărbătoresc ziua îndrăgostiţilor, doar ca să moară americanii de ciudă. Nu! Am să sărbătoresc şi Valentine’s Day, şi Dragobetele, şi Crăciunul pe stil vechi, şi pe stil nou. Şi 8 Martie, şi ziua bărbatului, şi ziua mea, şi ziua onomastică şi toate sărbătorile de la N la S şi de V la E.

De parcă mă interesează pe mine că americanii nu mănâncă mămăligă şi nu ştiu ce e aia sărmăluţă- de parcă asta o să mă facă mai fericită de 1 Decembrie. Da, o să sărbătoresc toate sărbătorile cu roşu, negru şi cod portocaliu din calendar. O să fiu şi atee, când o să existe zile fără sărbătoare şi o să cred că toată convingerea că aşa ceva nu există.

Pentru că ASTA e viaţa mea, iar fiecare zi e o sărbătoare!

TU pentru cine scrii?

Îmi spunea azi Pandutzu cât de norocoasă sunt, ca bloggeriţă, pentru că am reuşit să fac din comentatori şi din cititori o comunitate de oameni gata să îmi fie alături când te aştepţi mai puţin. Oameni care nu lasă doar comentarii, ci şi gânduri.

Vroiam să scriu postul acesta de mult, dar nu ştiam cum să îl abordez- din perspectiva bloggerului sau din perspectiva cititorului? Dacă o să îţi răspunzi că scrii pentru tine, felicitări! Scrie pentru tine. Dacă scrii pentru bani, bravo! Dacă scrii pentru aparenţe, poartă-ţi masca cu mândrie prin tot teatrul acesta, numai scrie.

La început aveam 2-3 link-uri în blogroll. Ştiam ce a păţit tatăl Copilei şi îi transmiteam sănătate, ştiam când se enervează Hubba Bubba, ştiam ce a făcut X şi Y, care şi-au şters blogul şi ne părea rău, iar între timp i-am uitat. Alex’andra îmi zicea fructu’. Nebunie de blog. Ne comentam unul altuia, aveam cine ştie câţi zeci de vizitatori şi, dacă nu primeam comentarii, era pentru că scriam prea bine, ca să mai zică cineva ceva.

Azi. Azi mă uitam prin blogroll-ul unor străini de la care îmi tot vin vizitatori (i-am prins cu ajutorul lui Zelist) şi, fără să mă laud (tare) eram trecută “fructuleţ”, “grepfruită”, “cel mai dulce grapefruits”, etc. la “recomand” şi “citesc cu placere”. Mi s-a oprit blogul în gât de emoţie şi da, sunt mândră de mine. Sunt oameni care n-au zis nimic, dar au stat pe blogul meu, în linişte, ca în bibliotecă. Au citit, au criticat, au plăcut, n-au plăcut. Numai google analystic şi tastatura voastră ştie!

Eu scriu pentru mine şi mă aleg cu tine, cum aş putea să îţi mulţumesc? Cine n-are blog, să-şi cumpere! Cine n-are comentatori, să scrie. Cine a găsit un blog bun de citit, să se considere norocos. Până la urmă, noi toţi scriem pentru tine- blogger sau cititor curios.

Vreau să cred ce nu văd, ca să văd ce am crezut…

Iarna se întâmplă iarna, pentru că nu s-ar putea altfel. Dovezile de dragoste se fac când există dragoste, nu mai târziu şi nici mai devreme de atunci. Zilele trecute îmi spunea o prietenă că s-a despărţit de prietenul ei, una din multe alte despărţiri pe care le-au avut. I-am zis să stea liniştită, că o să se împace. Bineînţeles, nu m-a crezut, până nu s-a întâmplat şi sunt sigură că a suferit în zilele de “despărţeală”.

S-au împăcat şi era fericită. Până azi, când iar s-au despărţit. Mai bine zis, când el iar şi-a bătut joc, pentru că nu ştiu cum să pun asta în cuvinte frumoase. Şi iar suferă, şi iar îi este frică că s-a terminat, şi iar îi pare rău că n-a fost mai înţelegătoare decât este, şi iar se întreabă de ce şi până când. – Până când o să îl părăsească ea şi are s-o facă, fără să se joace, fără să se întoarcă. Dar nu acum. Încă nu. Încă n-a suferit de ajuns.

Acum nici nu îşi imaginează viaţa fără el, chiar dacă trăieşte o poveste imaginară, sperând ca el să fie cel pe care şi-l doreşte şi nici nu-şi doreşte mult, ca să rămână la faza de poveste. Ştiu însă că, indiferent de ce i-aş spune eu sau oricine altcineva, n-o să asculte. Nici nu ştie cât de puternică este, dar o să afle. N-o să fie prea târziu, o să fie exact în momentul potrivit- când o să fie îndeajuns de realistă încât să accepte realitatea.

Am decis să nu mai dau sfaturi. Oamenii n-au nevoie de altcineva să le spună ce să facă, în ce să creadă şi când să renunţe. Ai nevoie să crezi în ceva ce nu vezi, ca mai apoi să vezi în ce ai crezut şi să îţi dai seama singur că în tot acest timp ai crezut în tine- abia atunci nu mai ai regrete, incertitudini şi temeri, iar durerea e mai puţin insuportabilă.

Poate atunci când crezi că celuilalt îi este greu că s-a despărţit, lui defapt îi este bine. Poate abia atunci învaţă să fie fericit, dincolo de aparenţele ce formau “cuplul perfect”. Poate nu mai are nevoie să audă “-O să vă împăcaţi” şi “-O să fie bine”, ci “-Aşa e cel mai bine”…