De mână…

Ne-am iubit până am devenit străini, crezând că ne-am epuizat dragostea, interesul, atracţia, înţelegerea, săruturile. Ne-am trezit într-o dimineaţă ţinându-ne de mână, cu “te iubesc”-ul pe buze, dar cu răcoarea răsăritului tomnatic în suflet. Părcă nu ne mai iubeam şi conştientizam că nu asta doare, ci faptul că ne-am putea spune asta cu voce tare unul altuia şi atunci, ne-am despărţi, mânaţi de orgoliu că n-am sta cu o persoană care nu ne mai iubeşte, doar pentru că nici noi n-o mai iubim.

Ne-am spus “te iubesc” şi am zâmbit, cu adevărat fericiţi. N-a fost decât un vis urât, căci, dacă nu ne-am mai iubi, n-am şti ce gândeşte celălalt…