recomand: Valentin Rasputin-Sorocul cel de pe urmă

Am luat cartea din Biblioteca bunicii şi am citit-o pe nerăsuflate. O poveste simplă, de undeva dintr-un sat rusesc. O mamă, aflată pe patul de moarte, reuşeşte astfel să îşi adune copiii demult plecaţi prin lume. Această reîntâlnire naşte atât momente de fericire, cât şi de tensiune. În momentul când îi revede, mama parcă prinde viaţă. Cum se termină, trebuie însă să aflaţi singuri. Pe mine m-a impresionat, sigură fiind că astfel de întâmplări sunt şi în zilele noastre.

O să vă transcriu un pasaj despre “muieri adevărate”, din perspectiva unuia dintre personajele masculine, încă de pe vremea ă-hă-hă-ului, ca să vedeţi, că nici atunci nu stăteau lucrurile altfel.

“- Mi-i teamă că în curând vom căuta astfel de muieri, din carne şi sânge, nu din acelea pe arcuri, le vom căuta ca pe mamuţii preistorici. Păşeşte şi, după cum arată, îţi dai seamă că a avut o mamă, o bunică, se vede că-i om viu, nu ca femeile acelea: toate-s nişte păpuşi pe arcuri, seamăna una cu alta într-atâta, încât nici nu le poţi deosebi. Parcă n-ar fi născute, ci făcute în fabrică. […] Şi merg fudulindu-se: ia priviţi ce picioruşe am, ăsta-i dreptul, ăstălalt-i stângul. De parcă numai ea ar avea picioare, iar celelalte ar purta proteze. Problema nu-i că sunt femei, ori că nu-s femei, ci că nu-s învăţate să muncească. Până şi să nască s-or desvăţa curând.”

“-Din pielea ta nu poţi să ieşi, doar nu eşti şopârlă.”

ce-am făcut, ce-am făcut….

Pentru că îl văd foarte rar pe nepoţelul meu, acasă am încercat să stau mai mult timp cu el. Se ataşează foarte greu de cineva, dar dacă îi dai ciocolată, sare în sus de bucurie, deşi abia se ţine pe picioare. Ca şi activitate principală, am fugărit broaşte prin curte. Nu vă pot spune în cuvinte bucuria pe care o avea când prindea câte una la colţ, râdea de se prăpădea, dând răgaz bietei broscuţe să fugă, altfel… Îi mai place să mute lichide dintr-un vas în altul, dar probabil se crede vasul principal. Când face câte o boroboaţă, îşi pune mâinele în cap şi zâmbeşte în colţul gurii, gata-gata să plângă. L-am văzut de câteva ori făcând aşa, asta după ce mama îi explica să nu mai strângă bobocii de gât. Ahhh, oare toţi copiii fac la fel?

cine are ochi, să privească…

Cine are aparat de fotografiat, să facă poze. Căutam dimineaţă flori…pe google, pentru că e greu la oraş să găseşti lanuri de floarea-soarelui, de maci sau de margarete, flori care îmi plac la nebunie. Am găsit câteva imagini superbe, dar vreau să vă recomand blogul Hultanului, unde o sa găsiţi fotografii– picături vindecătoare pentru ochi: natură, arhitectură, oameni… Mi-a plăcut foarte mult imaginea “Înflăcărare“, sper că nu este modificată, dar mi se pare deosebită.