iubirea ca un drog

couples in rain

Am o dorinta imensa sa iubesc pana ma sufoc. Da, asa iubesc eu. Ii las libertate celuilalt si ma sufoc eu. Stiti sentimentul cand ai impresia ca iti creste sufletul in piept? E ca pofta diabeticului. Nici un alt substituient nu te poate multumi ca o ciocolata adevarata. Imi da cineva o doza de insulina, pentru ca am sa risc. O sa-mi curga sange fierbinte prin vene si o sa am impresia ca se invarte casa, patul, tavanul. O sa rad cu pofta si o sa adorm intr-un final. O sa ma trezesc ca o pisica, o sa ma intind putin, o sa zgarai perna cu ciuda fiindca trebuie sa ma scol din locul caldut, o sa mai imbratisez perna inca o data si o sa scot un chiţcăit. Rooar!

laptopul meu la apa

la-apa…sau cum sa-ti faci subiecte de scris pe blog :))
Stiti ce e rau la camin? Ca ai un pat, un dulapior si, daca esti norocos, propriul birou 🙂 Dar n-am sa pun cele intamplate pe seama acestui fapt, singura vinovata sunt eu si numai eu. Bine, si cana putin :))
Mi-am facut ditamai cana cu ceai, ca dinadins am umplut-o cu ochi, si am pus-o langa laptop. Nu stiu cum, chiar nu inteleg de ce s-a varsat si la un moment dat am vazut bulbuci iesind din tastatura, isi facea ceiutul meu loc printre butoane. Am stins repede laptopul, caci asa fac femeile, apasa ori acceleratia, ori frana brusca si…am asteptat. N-am spus la nimeni. Eram eu si necazul meu :))
Nici in parc cu fetele n-am iesit, m-am culcat in speranta ca atunci cand ma trezesc totul sa fie doar un vis. Cand m-am trezit, am apasat pe buton si un scris din ala mult a inceput sa imi umple ecranul…scana, stergea, salva…habar nu aveam ce face, dar ma asteptam sa imi zica: bye bye 🙂
Si…dupa cum vedeti, a mers: probabil pentru ca inainte sa-l aprind l-am alintat si i-am spus ca-l iubesc, ca am nevoie de el si sa nu-si faca de cap caci “jar mananca”. M-am simtit ca amanta in dulap.
Vorbeam cu Pompilia pe messenger si dintr-o data: poc, se stinge. Mi-am zis in gand: asta a fost, acum chiar ca si-a dat duhul 🙂
Defapt azi, dupa incident, am zis ca nu e idee buna sa-l aprind bagat in priza si i-am bagat din nou bateria, [o aveam scoasa] si, intre timp, s-a terminat si de aia s-a stins. Doamne, cate emotii mi-a dat. Chiar si acum abia il ating, incerc sa nu fac nimic brusc, am eu impresia ca inca e in stare de soc. Daca in urmatoarele zile n-am sa postez, e pentru ca probabil n-a rezistat starii critice in care se afla. Oare sa-i fac respiratie gura la gura? :)))

nu exista “nu pot”, exista “nu vreau”

silence is golden but duct tape is silverStiu ca nu pot salva lumea si cred ca nimeni nu e interesat intr-adevar de acest lucru. Stiu ca nu pot sa fac anumite lucruri doar pentru ca am pus acel “nu pot” in fata. Asa cum fiecare din noi stie cu siguranta anumite lucruri, dar pentru ca ne sperie realizarea sau nerealizarea lor devenim ignoranti. Stim ca sportul e bun pentru sanatate, dar parca asteptam acei 40-50 de ani cand o sa ne pocneasca oasele si o sa spunem: n-am avut timp in tinerete sa alerg putin prin parc. Poate atunci o sa preferi sa te doara picioarele de la fotbal decat mainele de la fifa 2009. Avem timp si vointa sa mancam: niciodata timp si vointa pentru o alimentatie sanatoasa. Nu avem acest timp pentru cine? De ce ne simtim mereu in criza de timp? Ne grabeste cineva sa ne traim viata? Facem atatea lucruri pe baza unor reguli nescrise, ne-am contemplat in traditii si obiceiuri incat, daca traditia spune sa muncesti sau sa nu muncesti, faci intocmai. Nu mai avem liberatea de decizie pentru ca traim intr-o era democratica. Am transformat credinta, ne-am uitat valorile, am devenit o turma, unde fiecare are “Dumnezeul lui”, asta in cazul in care nu se crede el insusi un zeu.
Scriu pentru ca gandurile mele nu le poti gasi pe google.