De dorul ei…

M-am hotărât să scriu despre Irene  abia  după ce m-a obişnuit cu prezenţa ei, iar mai apoi n-a mai apărut. I-am simţit lipsa, făcându-mi griji pentru ea. Pentru mine oamenii ca Irene înseamnă foarte mult, într-un mod aproape de sufletul meu- îmi amintesc de mama, peste câtiva ani. Ştiu că sună incorect, dar realizez că drumul meu e înainte şi n-o să mă mai întorc, decât în vizite scurte şi vacanţe grăbite.

Îmi doresc ca, atunci când o să-i fie mamei greu, iar eu o să fiu prea departe, cineva să îi poată alina dorul, îmbărbătând-o aşa cum eu n-o să am ocazia şi ştiu, ştiu şi eu, ştie şi ea. Gândul acesta îmi sfâşie câteodată inima şi sper, într-un final, s-o aduc aproape de mine aşa cum îmi doream la liceu, apoi la Universitate, iar acum- aici. Mă doare, deci, să văd bătrâni singuri, care nu-şi doresc decât puţină companie, câteva vorbe bune.

N-am avut timp s-o vizitez, dar când am ajuns, în una din zilele trecute, Irene era în pat, cu piciorul în ghips- de parcă nu i-ar fi fost de ajuns durerea bătrâneţii. M-a revoltat întâmplarea, ideea, viaţa în sine. M-a întâmpinat zâmbitoare, s-a plâns puţin că o doare, dar nu prea mult- ca să nu mă obosească, cum s-a exprimat ea. I-am făcut ceai, aşa cum îi place şi i-am mângâiat mâinile. Am plecat cu gândul că, niciun bătrân nu merită să fie singur, e prea înfricoşător pentru ei- prea trist pentru noi.

Kindness is the language which the deaf can hear and the blind can see.

~Mark Twain