M-am desprins ca puiul de vrabie, fără să ştiu de aripile, încă firave, o să-mi susţină avântul. Am căzut, multă vreme în gol- iar golul nu doare, decât prin faptul că nu ţi se întâmplă nimic, deşi lucrurile din jurul tău par să aibă propriul timp. Golul însă, e necesar. E singurul mod în care poţi să verşi prea plinul din minte, din inimă, din suflet.
Te simţi singur, o perioadă- dar e numai o perioadă, îţi promit. Mi-a fost frică de impact şi, din frică, mi-au crescut aripi. E bine, uneori, să îţi fie frică, atâta timp cât nu ţi-e teamă de alţii, ci de tine- tinzi să îţi dezvolţi metode de apărare. Am închis ochii, ca să nu-mi văd căderea în moalele pământului, dar când i-am deschis, mă loveam de cer.
Desigur, n-am zburat niciodată, decât cu avionul, dar cine are nevoie de aripi, când ştii exact unde te îndrepţi în viaţă? Cine are nevoie de zbor, când paşii îţi sunt uşori? Eu încă exersez primul pas şi am s-o fac, probabil, şi când o să merg sprijinită în baston…
gooooollll!
golul din spatiu fie inchis, fie deschis (acesta nu de toti perceput!) se cere umplut ulterior pe calea devenirii, mai ales cand stim unde vrem a ne indrepta. umplerea despre care amintesc nu-i presiune care curand grabeste explozia, ci implinire, caci in evolutie doar asta intra-n calcul. spor in tot ce-ti propui!
ce frumos ai scris,am citit de 2 ori. iti doresc sa ai numai vant bun sub aripi
Pingback: Sunday special gift | Love addiction √v^√v^√ღ
Pingback: Dacă nu aș fost eu « Marin Toma's Blog
Pingback: Life in pictures | Betivul de cuvinte
Pingback: Trecutul, prezentul şi viitorul sunt închise într-o ceaşcă de cafea