De cateva zile simt un gust amar in suflet. Sufletul meu uneori e in piept, alteori e in inima, in ochi, iar de cateva zile e in creier. Nu imi provoaca dureri de cap, ci ganduri macinate.
Multi din noi isi doresc un blog anonim. Poate chiar si avem unul. Il dorim anonim ca sa putem scrie acolo ceea ce nu vrem sa stie altii, scriem acolo ceea ce nu putem spune in fata, ceea ce ne sperie. De cele mai multe ori, blogurile anonime sunt dedicate persoanelor pentru care simtim ceva special: ura sau dragoste, sentimente, in mare parte, neimpartasite sau ascunse. Cei ce scriu acolo se consoleaza cu ideea ca, poate cel pentru care sunt dedicate randurile, o sa le citeasca intr-o zi si o sa realizeze, o sa inteleaga. Cred ca toti ne dorim un blog anonim, dar in acelasi timp, sa se faca cumva ca cel pentru care scriem sa afle, dar sa nu zica nimic, sa citeasca pur si simplu…
Eu nu am nevoie de un blog anonim. Il am acolo, in suflet. E de ajuns sa ma iubeasca, sa ma priveasca, sa ma asculte, sa ma atinga ca sa ajunga la el. Daca nu ajunge, inseamna ca nu face nimic din toate aceste lucruri corect. De ce sa scriem cuvintele in anonimat cand nici pe fatza nu sunt intelese?
In zadar incerci sa arati cuiva anumite lucruri, daca acel cineva nu are capacitatea sa le vada. N-ai sa poti niciodata sa vezi prin ochii lui, asa cum nici el n-o sa poata simti cu inima ta. Prin asta ar trebui sa intelegi ca nu sunteti suflete pereche.
Tactica blog secret am incercat-o,dar blogul e gol…deci presupun ca n-am secrete de bagat pe-acolo:).Si chiar daca acea persoana ar citi…sigur…sau poate n-ar aprecia gandurile.Eventual s-ar panica de magnitudinea unor sentimente sincere si ar distruge tot…sau poate….
Mi-a placut MAXIM [:))] ultimul paragraf…
si totusi, vreau blog anonim, vreau vreau vreau si vreau sa-mi sterg bloguletzu’, vreau vreau vreau si scuza-ma da’s putin beata de nervi acum :*
N-am fost niciodata de acord cu blogurile anonime..imi par copii fidele ale jurnalelor…si atunci de ce?
Postul asta a venit la fix…:-<
N-ai sa poti niciodata sa vezi prin ochii lui, asa cum nici el n-o sa poata simti cu inima ta. Prin asta ar trebui sa intelegi ca nu sunteti suflete pereche.
eu cred ca inca sunt in denial la faza asta…
) oricum, este crunt de adevarata…
Ultima fraza a postului este atat de frumoasa… si atat de dureroasa… cand incepi cu adevarat sa o intelegi…
Nu-mi doresc un blog anonim, daca am ceva de zis, zic in fata. Dar postul asta imi aduce aminte cumva de copilarie
) Cand eram in clasa a6a imi placea de un coleg , si pentru ca eram prea timida ca sa-i dau de inteles, am inceput un jurnal in care mai scriam despre el, pe care-l ‘uitam’ deschis pe banca de la scoala doar ca sa-l citeasca el:)) Acum cand ma gandesc mi se pare atat de patetica ideea, dar in fond eram o copila 
)
Pingback: Mda, filosofam iar despre… « Hubba Bubba's Blog