Luna septembrie a trecut îngrozitor de greu. Nu mai aveam răbdare să plec, iar în ziua în care a trebuit să plec, s-a întâmplat astfel ca nimeni din familie să nu fie acasă. Nu m-a durut niciodată plecarea de acasă ca atunci: un bagaj greu, emoții ca plec, emoții că lăsam atatea în urmă. Îmi părea rău ca aveam bilet pentru aceea zi și aș fi amânat plecarea doar ca să nu fie nevoie să ies singurică din curte, să privesc înapoi și să-l văd pe cațel dând din coadă, neștiind săracul că urma să ne vedem în iarnă. Am urcat în autocar, pe vremea aceea se practica transportul de marfă ilegal. Zeci de femei, îmbracate practic cu pachete de țigări și alte minuni de lucruri, călătoreau alături de noi, elevi sau studenți. Biletul am fost nevoită să îl cumpăr cu mult timp înainte tocmai din acest motiv, ca să fiu sigură că am un loc rezervat…În vamă era mereu scandal și eram nevoiți să așteptăm ore întregi până se ajungea la o ințelegere cu vameșii si femeile cu marfa de contrabandă. Tot atunci a țipat un vameș la mine că nu am voie să fac poze în vamă. Nu pozam cum li se dă mită, oricum…
Când am ajuns în Suceava mi-am zis că n-o sa învăț niciodată să mă descurc singură, mi se parea imens. M-am simțit abandonată când fratele meu a trebuit sa se întoarcă la București. Totul era nou: banii, care mi se pareau prea mari și nu îmi încapeau în portofel, iar valoare lor imi dădea bătăi de cap nefiind obișnuită să dau 10.000 de lei pe o pâine, când acasă la mine o pâine costa 2,5 lei.
Prima zi de școala: m-am asezat în prima bancă de la geam. Acolo am stat timp de 4 ani cu colega mea, Ludmila, moldoveanca și ea. În camera de cămin am stat cu alte 5 moldovence și am împărțit cu ele timp de patru ani toate poveștile, lacrimile, bucuriile- o copilărie intreaga, defapt. Ne așteptam seara una pe alta să venim de la școală și mergeam impreună la cantină ca să mâncăm. Ni se spunea: “rusoaicele”, dar noi eram doar niște copile care dintr-o dată trebuiau să își poarte singure de grijă. Nu mai exista mama să îți pună masa, să îți spele și să îți calce. Nu mai exista fratele mai mare căruia să i te plăngi când iti punea vre-un nesimțit mâna pe fund: trebuia să te întorci singurică către nesimțit și să îți iei apararea. Nu mai cereai bani pentru înghețată sau cosmetice: aveai grijă să îți ajungă de mancare, detergent, rechizite și alte “chestii” de genul acesta, care până atunci nu reprezentau interes pentru tine.
Nu i-am înțeles niciodată pe colegii care ne spuneau: “ce norocoase sunteți că locuiți departe de părinți.”
Citeste si partea I, va urma partea a III-a.
Nici eu nu am inteles asta niciodata “ce bine e sa locuieste departe de parinti”.Inteleg perfect sentimentul tau,desi eu cand am plecat de acasa eram mult mai mare si stiam sa ma apar si altfel,doar ac diferenta e ca eu eram intr-o tara unde se vorbea o alta limba si in afara faptului ca trebuia sa ma apr de “batjocura” strainilor mai erau si romanii.
P.S acolo am indragit si mai mult moldovenii de peste Prut.
Socul pe invers l-am avut eu la voi. Intotdeauna mi s-au parut leii moldovenesti – bani de Mickey Mouse.
Am si acum cativa leuti la mine…
eu am un sfert de suflet de moldovean “de dincolo”, bunicul meu era din Socol, de langa Rezina, Vadu-Rascu…povestile de acolo mi-au luminat mereu copilaria si amintirea ei, dar n-am ajuns niciodata sa vad locul acela, un colt de rai din povestile tatei si ale bunicului, tâca – asa cum mi-a zis ca se zice la bunic pe acolo. blogul tau mi-a amintit de 4 colege de-ale mele de liceu, care locuiau la noi la internat, si de sentimentul de a fi viezure mic in orash mare pe care l-am trait si eu venind la Bucuresti. vreun an, nu mi-am revenit din spaima:P. mi-am mai amintit si de colega mea Tania, moldoveanca ca si tine,sefa mea de grupa, plecata cu vise si sperante din Moldova, vise sfarsite pe trecerea de pietoni din Kisseleff, de ziua implinirii a 90 de ani de la unirea Basarabiei cu Romania. Mi-a placut cum ai scris, am sa revin sa citesc si partea a treia:)
PS> avem acelasi blog skin:D
cand am venit la faculta la cluj, m a apucat un dor de casa si d ai mei care s-a accentuat de la an , la an, Azi, dupa 10 ani de clujenit( clujul e orasul meu de suflet) si dupa 10 ani , ce mai, cei mai frumosi ani, mi-e la fel d dor de casa ca la 18 ani.